Ce este variola maimuței, cum se transmite, ce simptome are și cât este de gravă?

Oficialii americani din Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor și-au exprimat recent îngrijorarea față de posibilitatea răspândirii cazurilor de variola maimuței, întrucât s-au descoperit cazuri în SUA, Canada, Marea Britanie și Europa. Având în vedere COVID-19, este explicabilă într-o anumită măsură teama generala față de un alt focar major însă, conform specialiștilor, este puțin probabil ca variola maimuței să provoace o altă pandemie.

Ce știm despre așa-zisul virus monkeypox?

Virusul nu se transmite la fel de ușor ca „noul” coronavirus, iar simptomele sunt mult mai grave și vizibile, ceea ce implică o limitare a expunerii celor infectați și depistarea cazurilor de către personalul specializat, cu măsurile de izolare și gestionare ulterioară. În plus, obiceiul de purtare a maștilor chirurgicale în timpul călătoriilor sau al contactului cu mari colectivități, așa cum „ne-a învățat” pandemia COVID-19, poate contribui la limitarea expunerii. Însă, boala trebuie combătută și opinia publică trebuie să conștientizeze pericolul, întrucât îngrijorarea experților este legată de faptul că o eventuală răspândire poate crea oportunități de mutații virale.

În trecutul nu foarte îndepărtat, oamenii căpătaseră imunitate față de virusul variolei maimuțelor prin vaccinarea împotriva variolei umane, la cea din urmă renunțându-se odată eradicarea bolii, în anii 1980. Lipsa ulterioară a eforturilor de vaccinare au creat oportunitatea ca variola maimuței să câștige între timp relevanță clinică, deși vorbim de cazuri sporadice.

CIDALTEX si variola maimutei

În plus, la posibila raportarea incorectă a cazurilor de variola maimuțelor contribuie și faptul că acestea apar în Africa rurală.

Virusul variolei maimuțelor a fost izolat și identificat pentru prima dată în 1958, când maimuțele transportate din Singapore către o unitate de cercetare din Danemarca s-au îmbolnăvit. Primul caz uman confirmat a fost în 1970, când virusul a fost izolat de la un copil din Republica Democratică Congo, care era suspectat de variolă.

Etiologie și cauza infecției

Monkeypox aparține familiei Poxviridae, subfamiliei: chordopoxvirinae, genului: orthopoxvirus, respectiv speciei: Monkeypox virus.

Variola maimuțelor este o boală zoonotică endemică în Africa centrală și de vest, cea mai mare incidență existând în Republica Democratică Congo.

În ceea ce privește perioada estimată de incubare, există o referință recentă, din mai 2021: în cadrul unei familii din Marea Britanie care se întorsese din Nigeria, trei membri s-au infectat cu virusul variolei maimuței. Momentul succesiv al dezvoltării simptomelor în fiecare caz din cadrul familiei a avut loc în ziua 0, ziua 19 și ziua 33. Ulterior, cazuri sporadice au fost depistate la persoane care au venit din Africa.

Prevalența și incidența generală a bolii sunt dificil de stabilit cu exactitate, având în vedere deficiențele suspectate în raportarea și confirmarea bolii. Cu toate acestea, prevalența a crescut de la întreruperea vaccinării de rutină împotriva variolei.

Factorii de risc demonstrați pentru infecția cu variola maimuței sunt: zonele puternic împădurite și rurale din centrul și vestul Africii, manipularea și pregătirea cărnii de vanat, îngrijirea unei persoane infectate cu virusul variolei maimuțelor și nevaccinarea împotriva variolei. Sexul masculin a fost, de asemenea, corelat cu riscul de infecție, însă acest lucru poate fi mai degrabă o consecință a normelor culturală africane, conform cărora bărbații vânează și intră frecvent în contact cu animalele sălbatice.

Transmiterea virusului

Transmiterea poate avea loc prin contactul cu fluidele corporale, leziuni ale pielii sau picături respiratorii ale animalelor infectate, direct sau indirect. Deși are loc și transmiterea de la om la om, răspândirea bolii între oameni este limitată și se face mai ales prin inhalarea de picături respiratorii mari și mai puțin prin contactul direct cu fluidele corporale sau prin contactul indirect, prin haine.

Variola maimuței nu se răspândește foarte ușor la oameni. Transmiterea de la om la om are loc prin contactul apropiat cu materialul infecțios din leziunile pielii unei persoane infectate, prin picături respiratorii în contact prelungit față în față și prin fomite.
Transmiterea prin fomite se referă la transmiterea bolilor infecțioase in general, chiar si a infecțiilor cu transmitere sexuală, prin germeni lăsați pe obiecte.

Un exemplu comun în acest sens este modul în care virusurile gripale pot fi răspândite de oamenii care strănută și ating mânerele ușilor. Un altul este modul în care alimentele se pot contamina prin tacamuri sau plăcile de tăiat neigienizate.

Cu toate ca trasnmiterea nu este atat de facila la oameni, Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC) recomandă izolarea pacientului cu variola maimutei într-o cameră cu presiune negativă și măsuri de precauție standard, de contact și picături în mediul de asistență medicală și purtarea mastilor chirurgicale, atât de către pacient, dar și de cătrei cei cu care acesta intră în contact.

Fiziopatologia

În urma pătrunderii virale prin orice cale, dar mai frecvent prin orofaringe, nazofaringe sau intradermic, virusul variolei maimuțelor se replică la locul de inoculare, apoi se răspândește la ganglionii limfatici locali. Viremia primară duce la răspândirea virală către alte organe. Aceasta reprezintă perioada de incubație și durează de obicei 7 până la 14 zile, cu o limită superioară de 21 de zile.

Debutul simptomelor se corelează cu o viremie secundară care duce la 1 până la 2 zile de simptome prodromale, cum ar fi febră și limfadenopatie, înainte de apariția leziunilor cutanate. Pacienții infectați pot fi contagioși în aceasta perioada, cand leziunile încep sa se dezvolte în orofaringe, iar apoi apar pe piele. Anticorpii serici sunt adesea detectabili în momentul în care apar leziunile.

Simptome specifice pentru variola maimuței

Simptomele inițiale includ:

febră
dureri de cap
mialgie (dureri musculare)
oboseală
limfadenopatie (inflamarea ganglionilor).

Cel din urmă reprezinta un element-cheie de diferențiere între variola maimuțelor și variola obișnuită.

După 1-2 zile, leziunile mucoasei se dezvoltă în gură, urmate de apariția de leziuni cutanate ale feței și extremităților, inclusiv la nivelul palmelor și tălpilor. Erupția cutanată se poate răspândi sau nu în restul corpului, iar numărul total de leziuni poate varia de la puține până la cateva mii.

În următoarele 2-4 săptămâni leziunile evoluează în trepte de 1 până la 2 zile, trecând prin fazele maculare, papulare, veziculare și pustuloase. Leziunile evolueaza simultan și sunt caracterizate ca fiind ferme, adânci și cu dimensiuni de 2 până la 10 mm. Leziunile rămân în faza pustuloasă (puroi) timp de 5 până la 7 zile înainte de a începe să se formeze cruste. Crustele se formează și se descuamează în următoarele 7 până la 14 zile, iar starea se remite în aproximativ 3 până la 4 săptămâni după debutul simptomelor, în majoritatea cazurilor.

Pacienții nu mai sunt considerați infecțioși după ce toate crustele cad.

Diagnostic si evaluare

CDC a stabilit criteriile de definire a cazului pentru variola maimuță umană în timpul focarului din 2003, din Statele Unite. Având în vedere asemănările dintre infecția cu variola la maimuță și variola umană, „protocolul de boală a erupțiilor cutanate, generalizate, veziculare sau pustuloase” elaborat de CDC, cu adăugarea limfadenopatiei la criteriile primare necesare, ar putea fi utilizat pentru a determina care pacienți necesită testare suplimentară.

Infecția cu variola maimuței poate fi confirmată prin izolarea în cultură virală sau PCR pentru ADN-ul variolei maimuțelor dintr-un eșantion recoltat de la pacient. În mod alternativ, testele care indică prezența ortopoxvirusului într-o probă de la pacient, pot fi suficient pentru diagnosticare, cum ar fi vizualizarea la microscopie electronică, colorarea imunohistochimică pentru antigenele ortopoxvirusului, studiile serice pentru IgM anti-ortopoxvirus (indicând expunere recentă) și IgG (care indică expunerea anterioară sau vaccinarea).

Tratament

În prezent, nu există tratamente specifice dovedite clinic pentru infecția cu variola maimuței. Ca și în cazul majorității bolilor virale, tratamentul principal îl reprezinta gestionarea simptomelor, mai ales a febrei și îngrijirea leziunilor. Există, totuși, măsuri de prevenție care pot ajuta la prevenirea unui focar.

Persoana infectată trebuie să rămână izolată, să poarte permanent o mască chirurgicală și să mențină leziunile acoperite cât mai mult posibil, până când toate crustele leziunilor au căzut în mod natural și s-a format un nou strat de piele. Pacineții vor purta permanent îmbrăcăminte lejeră, țesături de bumbac, iar lenjeria și hainele trebuie supuse ulterior unor igienizări speciale, la temperaturi mari și dezinfectare cu clor.

Pentru cazurile severe, utilizarea investigațională poate fi luată în considerare pentru compușii cu beneficii demonstrate împotriva ortopoxvirusurilor în studiile pe animale și complicații severe ale vaccinului cu vaccinia. Inhibitorul oral de ADN polimerază brincidofovir, inhibitorul oral de eliberare virală intracelulară tecovirimat și imunoglobulina vaccinia intravenoasă au o eficacitate necunoscută împotriva virusului variolei maimuței.

Pentru persoanele expuse la virus, temperatura și simptomele trebuie monitorizate de două ori pe zi timp de 21 de zile, deoarece aceasta este limita superioară acceptată a perioadei de incubație a variolei maimuței.

În unele cazuri, se recomandă vaccinarea post-expunere cu vaccinia modificată, vaccinul Ankara (vaccin împotriva variolei și variolei maimuțelor, viu, nereplicabil).

Contactul dintre pielea ruptă sau membranele mucoase și fluidele corporale, picăturile respiratorii sau crustele unui pacient infectat este considerat a fi o expunere cu „risc ridicat,” care justifică vaccinarea post-expunere cât mai curând posibil.

Potrivit CDC, vaccinarea în termen de patru zile de la expunere poate preveni apariția bolii, iar vaccinarea în decurs de 14 zile poate reduce severitatea bolii.
Vaccinul Ankara vaccinia, modificat cu defecte de replicare, se efectueaza într-o serie de două injecții, la patru săptămâni, cu un profil de siguranță superior în comparație cu vaccinurile variolei din prima și a doua generație. Spre deosebire de preparatele cu virus vaccin viu, vaccinia modificată Ankara nu creează o leziune cutanată și nu prezintă risc de răspândire locală sau diseminată. În plus, studiile clinice au arătat că vaccinia modificată Ankara este sigură și stimulează producția de anticorpi și la pacienții cu atopie și sisteme imunitare compromise, acestea fiind cunoscute în mod normal ca fiind contraindicații pentru administrarea vaccinei vii.

Vaccinul cunoscut sub numele de Imvamune sau Imvanex este autorizat în SUA pentru a preveni variola umană și variola maimuțelor.

Vaccinarea după expunerea la virus poate ajuta, de asemenea, la scăderea riscului de îmbolnăvire severă. CDC recomandă în prezent vaccinarea împotriva variolei numai persoanelor care au fost sau sunt susceptibile de a fi expuse la variola maimuței. Persoanele imunodeprimate sunt expuse unui risc ridicat.

Diagnostic diferențiat

Cel mai frecvent boala este confundata cu varicela, pe fondul panicii create de aparitia cazurilor de variola a maimutei. Veziculele sunt asemataoare varicelei, dar mai mari și de obicei încep sa apara la majoritatea pacienților în regiunea capului și gâtului, mai degrabă decât central. Pe langa varicela, alte boli infectioase care se aseamana cu variola maimutei sunt:

Variola umana
Vaccina generalizată
Zoster diseminat
Eczema herpeticum
Herpes simplex diseminat
Sifilis
Scabie
Variolă rickettsiatică
Pojar
Infecții bacteriene ale pielii
Erupție asociată medicamentelor

Prognoză și evoluție

Există două clase distincte ale virusului variolei maimuțelor. Clada vest-africană are un prognostic mai favorabil, cu o rată a mortalității sub 1%. Pe de altă parte, clada Bazinului Central (clada Africii Centrale) este mai letală, cu o rată a letalității de până la 11% la copiii nevaccinați. În afară de potențialele cicatrici și decolorarea pielii, restul pacienților se recuperează de obicei complet, în patru săptămâni de la debutul simptomelor.

Complicații

Supraviețuitorii au adesea cicatrici debilitante de la leziunile vindecate, în special cele care au suferit suprainfecție. Sunt descrise complicații oculare, cum ar fi keratita, ulcerația corneei și eventuala orbire, precum și pneumonie, insuficiență respiratorie, cianoză, bacteriemie, sepsis și șoc hemodinamic. Așadar, complicațiile cele mai frecvente pot fi:

Suprainfecția bacteriană a pielii
Cicatrici permanente ale pielii
Hiperpigmentare sau hipopigmentare
Cicatrici permanente ale corneei (pierderea vederii)
Pneumonie
Deshidratare (vărsături, diaree, scăderea aportului oral din cauza leziunilor orale dureroase și pierderea insensibilă de lichide din cauza unei leziuni pe scară largă a pielii)
Septicemie
Encefalită
Moartea

Pacienții în vârstă sau gravidele ar putea dezvolta o variantă hemoragică, cunoscută și sub numele de variola hemoragică. În aceste situatii, dezvoltarea trombocitopeniei bruște și acute ar putea aminti de multe alte sindroame virale hemoragice, agravată de factorii de coagulare epuizați, sângerare și hipotensiune arterială. Insuficiența hepatică și concomitentă a măduvei osoase accentuează instabilitatea hemodinamică.

Prevenție

Ca și în cazul noului coronavirus, prevenția împotriva contractării virusului variolei maimuței se poate face prin purtarea de maști chirurgicale de unică folosință, mai ales în cazul călătoriilor și expunerii asociate.

Din fericire, virusul variolei maimuțelor are o capacitate limitată de a se răspândi între oameni în acest moment. Cu toate acestea, populația în scădere a persoanelor vaccinate împotriva variolei reprezintă un potențial factor favorizant pentru o prevalență crescută a variolei maimuțelor la oameni, crescând totodată și oportunitățile de mutații virale. Pana la ora actuala nu s-au inregistrat insa astfel de mutatii, dupa cum afirma oficialii Organizatiei Mondiale a Sanatatii.

Imunitatea individuală și de turmă la variola maimuțelor, obținută anterior prin vaccinarea pe scară largă împotriva vaccinului, a scăzut din anii 1980, crescând susceptibilitatea umană la focare.

Din cauza severitatii simptomelor bolii variolei maimuțelor, un pacient infectat se va prezenta la departamentul de urgență sau la unitatea de îngrijire primară, ceea ce ajută la depistarea rapidă a bolii și limitarea răspândirii.

Capacitatea unei echipe interprofesionale de medici, asistente medicale, virusologi, medici veterinari și experți în sănătate publică de a identifica rapid variola maimuței la oameni și animale, de a implementa măsuri de protecție și de a iniția raportări de sănătate publică reprezinta măsuri importante de evitare a raspandirii virusului variolei maimutei. Importanța recunoașterii de către pacient a simptomelor acestei boli, fidelitatea raportării și accesul la capacitățile de diagnosticare sunt acțiuni critice pentru colectarea datelor necesare pentru a obține o înțelegere mai profundă și o apărare consolidată împotriva variolei maimuțelor.

Sursă foto: Shutterstock

Bibliografie:

CDC: https://www.cdc.gov/poxvirus/monkeypox/about.html
NCBI: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK574519/
NCBI: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK558959/

Te-ar mai putea interesa și...

TE-AR MAI PUTEA INTERESA ȘI