Dragilor / Dragelor, incep povestea mea prin a spune ca intotdeauna am afirmat ca sunt "un virus" pentru cei din jurul meu (si asta pentru ca mereu eram vesela, optimista, mereu molipsindu-i pe ceilalti cu energia si agitatia mea, cu naivitatea si firea copilaroasa), fara sa stiu ca totul era de fapt adevarat, la propriu vorbind, si ca la un moment dat in viata mea. .. am sa descopar, intamplator, ca un virus chiar imi stapanesti trupul si viata. Sunt una dintre persoanele diagnosticate cu virusul hepatic B. Aflarea vestii, la un control de rutina (singurul simptom avut a fost oboseala destul de accentuata, desi eram o persoana activa si careia ii placeau foarte mult plimbarile in aer liber) a fost un soc. Am refacut analizele de nenumarate ori, in speranta unei greseli medicale, am avut sute de discutii cu medicul curant, am cautat raspunsuri in mediul online, solutii si metode de vindecare, am refuzat sa accept ca sunt un om bolnav. Socul aflarii vestii a venit si intr-un moment greu din viata mea si cu atat mai mult, acest diagnostic a fost imposibil de acceptat.

Cu toate acestea, la sfatul doctorului curant, fara sa fiu convinsa ca asta vreau si ca asta trebuie sa fac, am depus dosarul la Casa de asigurari de sanatate pentru a incepe tratamentul. Pana la aprobarea dosarului, a fost aceeasi perioada de soc si neacceptare, sentimente de respingere si indepartare m-au stapanit. Am incercat sa caut raspunsuri, cum si cand m-am molipsit cu acest virus, de ce tocmai mie mi se intampla asta (in situatia in care toata viata mea am avut un stil de viata sanatos, echilibrat, fara excese de nici o natura), depresia isi gasise chirie in viata mea, am crezut ca cei din jurul meu ma vor respinge cand vor afla adevarul, ma consideram murdara, un posibil pericol pt cei din jurul meu, am inceput sa ma izolez crezand ca asa ii protejez pe cei dragi, iar obsesia dezinfectarii tuturor lucrurilor din viata mea care ar fi putut avea contact cu altcineva ma stapanea pe zi ce trecea tot mai mult. Asa au trecut cateva luni, dosarul s-a aprobat si am fost chemata sa ridic aprobarea pentru a incepe tratamentul...dar am refuzat. Poate va intrebati de ce am facut aceasta prostie cand sunt pacienti care ar da orice sa inceapa tratamentul...

Acum, privind in urma consider ca nu a fost o prostie, ci decizia corecta si potrivita intr-un moment important din viata mea. NU ERAM PREGATITA PENTRU A FACE FATA TRATAMENTULUI CU INTERFERON. Asadar, a urmat o perioada de constientizare si digerare a tuturor informatiilor referitoare la acest diagnostic, singura, cu zeci de carti si publicatii in brate, seara de seara adormind cu ochii inlacrimati … pana intr-o zi cand m-am acceptat asa cum sunt, un om bolnav, stapanit de un virus mut, dar un om exceptional care niciodata nu a cedat incercarilor la care viata l-a tot supus. Si am decis sa ma pregatesc pentru lupta cu aceasta boala, pe viata. Cum?

Mai intai, am pus accept pe mine, de pe o zi pe alta mi-am schimbat viata, am decis sa nu mai plang, sa nu las depresia sa ma stapaneasca, sa nu ma mai invinovatesc pentru faptul ca sunt bolnava, caci nu era vina mea, sa nu mai caut vinovati pentru ce mi s-a intamplat pentru ca, pur si simplu, era imposibil de gasit si oricum nici un raspuns nu m-ar fi multumit. In cateva zile, am facut ordine in viata mea, am schimbat jobul si domiciliul, am renuntat la o relatie sentimentala nociva, mi-am anuntat familia si prietenii de situatia prin care trec si ce am decis sa fac in perioada urmatoare (acestia ramanand mereu in preajma mea si sprijinindu-ma din toate punctele de vedere). Si mi-am propus sa mai iau cateva kilograme in greutate (la acel moment aveam 45 de kg) pentru ca stiam ca unul dintre reactiile adverse ale tratamentului era slabirea fizica a organismului. Au urmat cateva luni de pregatire fizica si psihica, prin acelasi stil de viata sanatos, mancare sanatoasa, fara tutun, alcool, fara excese, somn cat mai mult, indepartarea din viata mea a persoanelor si situatiilor nocive, un job care m-a solicitat 100%, o familie minunata care m-a ajutat neconditionat, prieteni care m-au sustinut si nu m-au respins din viata lor, mi-am propus sa zambesc cat mai mult, sincer si nevinovat, sa adorm in fiecare seara si sa ma trezesc in fiecare dimineata cu zambetul pe buze.

M-am acceptat asa cum sunt, un virus, dar am hotarat ca acest lucru nu imi va stapani si diminuna visurile si implinirile. La 6 luni de la acel moment, am considerat ca sunt pregatita sa reiau demersurile pentru a incepe lupta cu boala, si asta am facut, au urmat zeci de analize, vizite la medicul curant, depunerea unui nou dosar la Casa de asigurari de sanatate, si … a venit si ziua inceperii tratamentului. Care era starea mea acum? Eram psihic foarte bine, o femeie de 28 ani care acceptase soarta si care era dispusa sa faca totul pentru vindecare, luasem in greutate vreo 7 kg, aveam stabilitate din toate punctele de vedere, eram linistita, optimista, o femeie care de mai bine de 7 luni de zile nu mai plansese. ERAM PREGATITA SA FAC FATA TRATAMENTULUI CU INTERFEON.

A urmat un an de zile de tratament cu Interfon Pegasys, un tratament dureros, ingrozitor de dureros, am avut toate reactiile adverse pe care l-am citit in acel prospect de cateva pagini, dureri ale oaselor, dureri de cap, dureri ORL (avand si o deviatie de sept cu probleme), dureri dentare nebunesti, oboseala accentuata, lipsa de concentrare, agitatie interioarea, batai ale inimii crescute, tensiune mica, aveam momente in care am slabit dar nu suficient incat sa fie vizibil (am inceput tratamentul cu 52 kg si l-am terminat avand 51 kg), dureri ale locului in care saptamanal trebuia sa fac injectia cu interferon (umerii si abdomen – care au ajuns sa fie batatoriti de atatea intepaturi ramanand pete si semne vizibile), febra, invinetiri ale corpului la cele mai mici atingeri, zeci de nopti nedormite din cauza durerilor, insa nici o zi de concediu medical sau zi de concediu de odihna din cauza acestui tratament, fara medicamente care sa imi diminueze durerile, caci nu mi s-a permis (exceptie, doar paracetamol).

Partea dureroasa a fost la 3-4 luni de la inceputul tratamentului cand a inceput sa imi cada tot mai mult parul (avand un par lung si suficient de des). Acel moment a fost unul dintre momentele dureroase, psihic vorbind, caci devenea vizibil si mi-a fost greu sa accept. Treptat, m-am tuns mai scurt, aveam aranjat parul mereu astfel incat sa fie cat mai putin vizibila pentru cei din jurul meu situatia. Pana la finalul tratamentului parul meu si-a revenit, continua sa cada dar nu era vizibil si chiar imi placea noua coafura adoptata. Nimeni nu a putut observa timp de un an de zile drama si durerea prin care am trecut. Desi durerile erau ingrozitoare si efectiv nu le mai suportam, timp de un an de zile nu am plans nici macar o secunda, nici macar de durere sau dezamagire, iar sistemul imunitar as putea spune ca s-a intarit, pe perioada tratamentului nu am racit absolut deloc, desi in situatii anterioare acest lucru se intampla frecvent.

Oricum am decis sa pastrez pentru mine durerea si secretul afectiunii mele, doar medicii, seful meu, parintii si prietenii apropiati am aflat despre boala mea. In rest, am pastrat pentru mine aceasta durere sufleteasca si am incercat sa ii protejez pe ceilalti de mine, sa nu fiu pentru ei o posibila sursa de contaminare. Dupa 6 luni de tratament, rezultatul a fost favorabil, viremia a scazut semnificativ, insa nu era nedetectabila, dar era un pas inainte si a urmat inca alte 6 luni de tratament. Un an de zile in care fiecare zi din viata mea era dedicata acestui tratament, acestui lupte pentru viata, pentru vindecare. Eram constienta ca sansele de vindecare sunt aproape de zero, dar eram optimista si increzatoare in destin, daca nu pentru vindecare macar pentru a reduce la minimum sansele de avansare a bolii si de control asupra acesteia.

A fost un an de zile in care totul a fost programat foarte strict in viata mea, importanta a avut doar tratamentul, ma imparteam intre vizitele de la spital de 2 ori pe saptamana (pt a face hemoleucograma si pentru a face injectia) si o viata linistita, ajutand astfel tratamentul sa isi faca efectul cat mai bine. Insa nici o secunda nu am renuntat la viata mea, la jobul meu care era destul de solicitand cu deplasari atat in tara cat si in afara tarii, intre drumurile facute la 350 de km pentru vizitarea parintilor, la concediile planificate, la iesirile cu prietenii. Toate au ramas active, insa intr-o proportie mai mica caci tratamentul a fost foarte obositor si solicitant. Tratamentul s-a terminat, medicul curant mi-a recomandat sa pastrez acelasi stil de viata avut pe timpul tratamentului si sa mai am rabdare inca 6 luni pana vom face din nou toate analizele caci daca le facem acum rezultatul nu este relevant, interferonul fiind un tratament care isi face efectul in timp, si abia peste 6 luni putem sa punem un nou diagnostic. Atunci am intrebat … „Adica dupa 1 an de dureri ingrozitoare trebuie sa mai astept, sa mai am rabdare, sa mai stau atata timp cu nesiguranta?” Mi s-a raspuns „Da”.

Va dati seama ca nu am putut accepta acest lucru, asadar la propria initiativa si pe costurile mele, am refacut analizele printre care si viremia. Rezultatul a venit dupa 3 zile, emotii erau insa nu foarte mari caci intr-un fel sau altul ma asteptam la rezultat … si a venit … viremia era detectabila, era chiar mai mare putin fata de ultima viremie, cea de la 6 luni de la tratament. Concluzia mea, rezultat nefavorabil si scop neatins, ironia destinului … toate luptele castigate, dar razboiul pierdut. A fost greu totusi de acceptat, speranta a murit, insa increderea in propriile forte nu. Viata merge inainte, voi avea grija de mine ca si pana acum si voi continua sa imi indeplinesc visurile si planurile facute, avand grija si de virusul prezent in organismul meu. Am realizat ca sunt un om diferit, mai special si ca trebuie ca acord o atentie sporita mie, dar si cu o responsabilitate mai mare fata de grija fata de cei din jurul meu. Daca voi fi eu bine si linistita, doar asa voi putea fi un sprijin semnificativ pentru cei dragi mie. Tratamentul l-am terminat de 2 luni, dar inca resimt reactiile adverse ale acestuia, uneori chiar mai intense decat in perioada tratamentului. Voi reface analizele si peste 4 luni dar pentru mine rezultatul este evident, sansele ca ceva sa se schimbe in bine sunt zero, sper doar ca viremia sa nu creasca mai mult decat era initial, la inceputul tratamentului.

Voi ramane aceeasi persoana optimista, vesela, increzatoare in propriile forte si neclintita in fata problemelor, caci datorita acestei boli si acestui tratament m-am redescoperit si am realizat cat de puternica sunt, si ca nimeni si nimic nu va putea sa ma dobore vreodata. Voi continua sa studiez totul despre aceasta boala si sa pastrez un control asupra acesteia si poate in viitor va aparea un tratament eficient si sigur. Sfatul meu pentru toti cei care sunt diagnosticati cu hepatita: Nu incepeti tratamentul pana nu acceptati situatia, pana nu va acceptati asa cum sunteti, bolnavi dar minunati si puternici, nu incepeti tratamentul pana nu sunteti pregatiti pentru o astfel de lupta. Lupta difera de la persoana la persoana, reactiile adverse difera in functie de prea multi itemi, dar psihicul si echilibrul din viata voastra sunt esentiale pentru a lupta cu tratamentul si pentru a castiga razboiul.

Multa sanatate! Cu incredere si speranta, Un virus.

O campanie realizata cu sprijinul